Ieri mi-am adus aminte de unde a inceput pasiunea mea pentru ceasuri: cand am citit La medeleni, Olguta avea un ceas din acela comun comunist, sustinut pe 2 picioruse, iar ea i-a pus porecla Cracanel. Aceasta revelatie a mea a avut doua urmari: atractia mea neexplicata catre ceasuri, si, pentru ca nu stau asa bine cu memoria, imi placea sa dau porecle (multe au rezistat chiar f bine in timp).
Sa se inteleaga ca nu este vorba despre ceasuri noi fancy bvlgari sau mai stiu eu ce. Ceasuri dinainte de '89. Cu cat mai vechi cu atat mai bine. Mari de pus pe biblioteca, ceasuri de perete, de gara, de stalpi, ceasuri de buzunar sau de mana. Imi place mult felul in care se invechesc, ruginesc, designul ceasului, modelele din interior, grija cu care erau facute. Amuzant este ca absolut nici unul dintre ceasurile mele nu functioneaza (90% nici nu sunt complete, sau functionale, dar nici restul de 10% nu stau mai bine). Nici macar ceasul meu de mana nu mai merge, dar eu tot il port :P.
Poate este mai bine sa nu functioneze, pentru nu m-ar amuza sa aud ticaituri de ceasuri (fara sunete repetitve va rog)
Nu am stat niciodata sa pun toate ceasurile pe care le am in fata mea si sa ma gandesc de ce le ador atat de mult. Este o atractie ciudata pe care nu stiu sa mi-o explic, si nici nu as vrea. Ce stiu este ca nu cred ca are treaba cu panica mea pt timp, ci cu ceasul in sine. In poza am facut o selectie a ceasurilor care-mi plac (din ce exista pe polyvore.. limitat)
0 comments:
Post a Comment