M-am nascut la varsta de 80 de ani. Mama a avut grija de mine. Am stat mult in spital, datorita bolilor tineretii. Ma dureau oasele, abia puteam sa tin tacamul in mana. Batranii isi bateau joc de mine in autobuz. Stateam in picioare si nimanui nu ii pasa de durerile mele. Nici nu voiam sa ma gandesc ca o sa ajung ca ei la batranete. Detineam atatea cunostinte (uneori mai multe decat as fi vrut sa stiu), atata intelepciune despre viata, si ma durea sufletul cand zi de zi se mai stergea ceva in mintea mea. Corpul ma durea, dar mintea mea era limpede, calma si cumpatata.
In 30 de ani, ridurile s-au retras si pielea era fina. Durerile au trecut cu timpul. Mama mea, care avea deja 20 de ani si rudele nu mi-au dat pace incepand cu varsta de 60 de ani. Trebuia sa imi gasesc un barbat. Am cunoscut acel barbat, cu care m=am casatorit. Am acceptat deoarece eram multumita ca nu am avut nevoie de un barbat care sa imi aduca intelepciunea, ci unul care sa ma ajute sa uit cu demnitate.
Acea perioada a fost cea mai fericita din viata mea. uitasem ce era rau, aveam sufletul impacat si siguranta ca ceea ce am facut pana la aceasta varsta a fost ceea ce trebuia.
Inca de la 60 de ani am inceput sa muncesc. Nu imi era greu, pentru ca in ani munca devenea din ce in ce mai usoara.
Deja aveam 40 de ani, eram la jumatatea vietii, si as fi dat orice sa am acele riduri inapoi, dar sa nu fiu nevoita sa imbatranesc, sa ma subtiez, atat la corp cat si la minte.
Acum , la 20 de ani, imi revad caietele pe care am scris toata viata, pentru a-mi putea citi amintirile. Fara aceste caiete.. Am inceput sa uit foarte mult. Sotul meu nu mi-a ramas alaturi, a plecat cu o tinerica de 60 de ani, cu o memorie mai buna, si mai inteleapta ca mine. Am un corp traznet, un par lung atragator, si de aceea nimeni nu se uita la mine. Toti isi dau seama de cum gandesc.. sau mai bine zis, cum nu mai gandesc.
Acum ma pripesc, injur, fumez iarba, ma iau de oameni fara motiv. nu ma mai recunosc.
Imi este frica de moarte, de uitare, de senilitatea varstei de 10-5 ani. De imposibilitatea de a avea singur grija de tine, si de necesitatea ca ai tai copii sa te ajute in permanenta, sa te hraneasca, sa iti dea de mancare, sa te duca la gradinita.
sper doar sa mor inainte sa trebuiasca sa port scutece..
Desen © Yoli
Ana Blandiana avea o poezie Ar trebui sa ne nastem copii. Parca ea.
ReplyDelete